Strada Colței nr. 44. Ostenit de vuietul unui București încă visător și boem, la 2 octombrie 1875, Petrache Poenaru locuia retras într-o casă din inima orașului, reușind cu greu să-ți țină în frâul logicii ultimile gânduri. Avea mintea obosită și sleită după o viață de învățătură și o maturitate târzie care-i adusese năpaste.
“După primii cinci ani de învățătură la Brădești, venind maică-mea să mă ia acasă, îmi plânse de milă văzându-mă cu urechile dezlipite și falcă prin falcă de slab, pentru că dascălul meu luase ad literam vorbele cu care tatăl meu mă încredințase lui: îți aduc pe fiul meu acesta, pre care-l vezi cu piele și carne, fă ce-i vrea cu el, numai să învețe carte, măcar de mi l-ai da cu piele și oase”.
Scrisoarea în care Petrache spunea povestea primilor săi ani de aducație, de la cinci la zece ani, s-ar putea repeta întocmai pentru a descrie oricare etapă a dezvoltării sale. Nu se știu multe despre viața personală a lui Petrache Poenaru, probabil pentru că majoritatea timpului său a fost dedicat învățăturii și, mai apoi, muncii. Se pare că a fost prea așezat, prea liniștit și probabil mai mult cu gândul la învățătură.
După ce a făcut studii la București, Sibiu, Viena și, mai apoi, Paris, Petrache Poenaru s-a întors acasă la 32 de ani, o vârstă la care probabil că ar fi trebuit să se gândească la căsătorie, așa cum făceau toti ceilalți de seama lui.
Pentru căsătorie, însă, era nevoie de bani, dar el era sărac de la părinți și îndatorat rudelor și prietenilor. În plus, avea o mama bătrână, văduvă și necăjită, care trebuia ajutată. Nici cele două surori nu o duceau mai bine și aveau nevoie de ajutorul său. Mai apoi, nici funcțiile de inspector, profesor și director al Eforiei Școalelor nu i-au dat răgaz, amânând mult, an după an, momentul în care el ar fi putut să-și formeze o familie.
Poenaru mergea des la Buzău, pentru o cercetare amănunțită în vederea descoperirii pieselor tezaurului de la Pietroasa, Cloșca cu pui, piese pe care și le însușiseră unii negustori și cămătari. În cursul acestor călătorii, el s-a apropiat de fiica familiei Hrisoscoleu, Caliopi, o fată cu 21 de ani mai tânără decât el. În ciuda faptului că diferența de vârstă era considerate o piedică de netrecut, la 9 mai 1846, cei doi s-au căsătorit, o nuntă care a avut loc în casele Hrisoscoleu din mahalaua Banului.
Căsătoria i-a adus lui Petrache avere, copii și o viață de familie și l-a adus în rândul boierimii îmburghezite care dorea dezvoltarea comerțului și îndepărtarea dominației străine. Din zestrea fetei făcea parte moșia Slobozia de Cânlău, trei prăvălii pe Podul Mogoșoaiei, în apropiere de Biserica Albă, plus 2300 de galbeni împărătești.
Petrache Poenaru a avut trei fete, Smaranda, Elena și Caliopi. Cele două din urmă au murit la vârste fragede, iar pe la 17-18 ani, Smaranda s-a îmbolnăvit și ea de o boală grea. Socotind că poate slăbește din cauza dragostei, părinții s-au grăbit să o căsătorească cu fiul generalului Iacovache, fost ministru de război sub Cuza Vodă.
Smaranda a avut o viață scurtă și nefericită. După ce a născut o fetiță, pe Maria, Smaranda s-a stins, bolnavă la ftizie. A murit la Veneția, departe de părinții ei. Pentru Petrache Poenaru această ultimă lovitură a fost cumplită, l-a zdruncinat adânc, iar durerea nu s-a stins până la sfârșitul vieții. Vlăguit de muncă și de agitația vieții care, pentru el, începuse la vârsta de cinci ani, gârbovit de bătrânețe și cu mintea slăbită, Petrache Poenaru se stinge la 1875.
Cu puțină vreme înainte de a muri, arată cronicarul George Potra, pe când mintea lui Petrache era “obosită și sleită de percepere”, acesta a fost convins să-și vândă o parte din avere nepotului colateral Constantin Lecca, fiul pictorului cu același nume. A fost vorba de 80 de pogoane de teren în Herăstrău, în București, având pe el două perechi de case și un han.
Petrache Poenaru s-a stins în casa lui din strada Colței nr 44 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu. Tot în acest cimitir a fost îmnormântată și văduva lui Petrache Poenaru, care s-a stins din viață la vârsta de 70 de ani, la 17 august 1890. Caliopi a murit în casa de pe strada Franklin nr. 4, lângă Ateneul Român.
