Într-o vreme în care pixul, computerul sau tableta nu existau nici măcar în vise, cei mai eleganți dintre domnii lumii purtau cu mândrie, la vedere, în buzunarele de la piept, stilouri cu cerneală, adevărate bijuterii, ornate, uneori, cu mici pietre prețioase și închise cu capace poleite cu aur.
Mici opere de artă, stilourile care le dădeau luminaților atâta distincție erau o invenție românească, imaginată cândva, poate chiar pe treptele conacului din Benești, de tânărul Petrache Poenaru. După secole în care învățații au scris cu pene de păsări sau cu penițe de metal, Petrache Poenaru uimea lumea în anul 1827, pe când avea 28 de ani și câteva diplome obținute în marile capitale ale Europei, cu un brevet isteț, care părea acum și simplu – primul toc rezervor din lume.
Ingenioasa invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura de “Condeiul portăreţ fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală“.
Noutatea aceasta avea să schimbe lumea. Tocul cu rezervor cu cerneală “Poenaru“, cunoscut acum sub numele de stilou, scria lin și cursiv, fără să zgârâie hârtia, așa cum făcuseră până atunci tocurile din trestie și pene sau tocurile cu peniţă metalică.
În plus, noul instrument de scris își doza cu grijă cerneala, astfel încât manuscrisele să rămână curate și elegante, fără petele de tuș destul de obișnuite până atunci. Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, dar a fost perfecţionat ulterior de americanul Lewis Edson Watterman, care a realizat un sistem ceva mai practic de umplere cu cerneală a rezervorului.
E drept că Watterman avea să domine producţia de stilouri până spre mijlocul secolului al XX-lea, mai ales că invenţia lui, o pompiță, s-a bucurat de un asemenea succes, încât numele său a devenit curând sinonim cu stiloul cu rezervor.
Popularele pixuri cu bilă, pe care toată lumea le cunoaște astăzi au apărut mult mai târziu, în 1938, create de ungurul Lazlo Biro.