Petrache Poenaru
Un tânăr cu obrajii supți de învățătură, arătându-se demn în costumul său nobil, garnisit cu fireturi de aur și argint, avea să-i stea în față marelui Tudor, chiar în anul în care izbucnea și în Țara Românească marea revoluție. Petrache nu trecuse încă nici prin cei zece ani de studii în Occident și nici nu avea prestanța unei prestigioase activități publice în 1821, când l-a întâlnit pe Tudor Vladimirescu.
Fusese, însă, învățăcel și dascăl la liceul Sântu Sava din București, prima instituție care preda științele în limba română și poate tocmai de aceea și primul fief revoluționar din București. Petrache se retrăsese de ceva vreme la conacul din Benești, alături de alte opt familii din ramura Otetelișenilor, pentru a se pune la adăpost de urgie. Era, pe atunci, doar un tânăr educat, care putea scrie simplu și bine și care avea ceva trecere în ochii învățaților vremii.
Cronicarul George Potra sugerează că între Tudor și familia Poenaru erau și oarecari legături de rudenie, deși ceea ce a contribuit hotărâtor la întâlnirea celor doi este prietenia care-l lega pe unchiul său, Iordache Otetelișanu, de Tudor. Iordache era prieten cu Tudor Vladimirescu încă din anul 1819, când în calitatea sa de inginer hotarnic venise la Cloșani, unde Tudor era vătaf de plai, ca să “constate încălcarea moșiei moșnenilor de către nemți”.
În 1821, când boierii Otetelișeni adunați la Benești au fost prădați, Tudor s-a abătut pe aici cu oaste, ca să-și scape prietenul de jefuitori. Printre cei care se aflau în acele zile la conac se numărau și tinerii Gheorghe și Petrache Poenaru. Tudor, văzându-i chipeși și tineri, i-a poftit pe amândoi să se alăture lui. Pe primul ca pandur, iar pe al doilea ca grămătic.
Dintr-o descriere făcută mult mai târziu de unchiul său, Iordache Otetelișanu, aflăm cum arăta Petrache Poenaru la 1821, pe când avea numai 22 de ani, în momentul în care l-a cunoscut pe Tudor Vladimirescu.
“Petrache Poenaru era în tot costumul său de drum, ce se compunea dintr-o legătură de cap, peste un cauc cusut cu fir galben, un chepchen cu hargiurile asemenea de fir, poturi cu copci de argint, tusluci cu găitane de mătase, răsfrânt peste cisme roșii. Cu o șișana (pușcă lungă arnăuțească) lucrată în argint și cu bezelicuri tot de argint. Cu un iatagan cu mânerul de fildeș, cu teaca îmbrăcată în argint suflat cu aur. Mai avea un cuțit mic asemenea și o pereche de pistoale tot așa”. Îmbrăcămintea lui Petrache la acea vreme se pare că era obișnuită feciorilor de boieri.
Întâlnirea de la 2 martie 1821 a avut ca rezultat numirea lui Petrache Poenaru ca grămătic la curtea lui Tudor, acesta urmând să participle la toate consfătuirile în
Tudor Vladimirescu, un portret semnat de pictorul Theodor Aman
calitate de secretar. Pe măsură ce proporțiile răscoalei creșteau, Tudor avea nevoie de o cancelarie bine organizată, din care să poată porni pe întinsul țării proclamații, scrisori sau dispoziții. Toate aceste acte erau scrise și multiplicate de mână, astfel încât se înțelege că munca de grămătic în slujba lui Tudor nu era tocmai ușoară. Nicolae Iorga afirmă că Petrache Poenaru a fost, la 1821, redactorul scrisorilor lui Tudor Vladimirescu, în toate acele luni în care acesta a fost Domnul Țăranilor.
Tudor, fiind ocupat cu diverse probleme, fie că dicta, fie că îi comunica lui Poenaru textul comunicarilor care urmau să fie redactate. Desigur, întreaga originalitate în gândire și concepție din diferitele proclamații și arzuri, aparțin stilului viguros al lui Tudor Vladimirescu, cu întorsături arhaice și pitorești și cu izbucniri de adâncă revoltă.
Dar nu este mai puțin adevărat, spun cronicarii, că multe dintre actele secundare au fost redactate chiar de Petrache Poenaru. Este foarte curios, însă, faptul că Petrache Poenaru, care era un obișnuit al condeiului, nu a lăsat nicio însemnare despre răscoala poporului sau măcar una despre persoana și firea lui Tudor Vladimirescu.
