În poarta conacului de la Benești, închizând un drum gălbior ce serpuiește printre frasini prin curte, dincolo de ziduri și, mai departe, către sat, se ridică, sfioasă și albă, o bisericuță construită în stilul postbrâncovenesc al secolului al XVIII-lea.
Există și astăzi comunități în care numai dojana preotului aduce liniștea în conflicte, dar frica de Dumnezeu era încă și mai mare pe la mijlocul anilor 1700, când boierii olteni care căutau să găsească adevărul pricinilor reușeau să aducă lumină mai ales punându-i pe oameni, în special pe cei bătrâni, să jure în biserică. În evul mediu românesc, fiecare obşte sătească îşi construia şi întreţinea propria biserică de lemn.
Prin părțile moșiei de la Benești, primele biserici de zid au fost construite de boierii de la Otetelişu şi Beneşti. Biserica din Beneşti a fost ridicată de vornicul Barbu Otetelişanu, în anul 1746, ca biserică de curte. Era, fără îndoială, fala și paradisul curţii boiereşti, un loc unde boierul urmărea slujba, era folosită și ca necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale, dar funcţionează până în zilele noastre şi ca biserică a satului. În această bisericuță au fost înmormântaţi cei mai mulţi boieri Otetelişeni din ramura coborâtoare din Gorgan.
Biserica a fost ridicată în afara incintei conacului, avându-şi propria sa incintă şi este, la rândul ei, prevăzută cu elemente de fortificare, constituind, împreună cu casa întărită, un sistem defensiv de temut. Despre modul în care a funcţionat acest sistem de apărare ne putem face o imagine din descrierea asediului suferit de boieri în anul 1821, descris de Iordache Otetelişanu.
Biserica, spunea el, se află la o distanţă de 52 stânjeni de conac, „adică cât bate puşca bine”. Din turla bisericii puteau fi ţinuţi la distanţă cei care atacau conacul. La 1821, în turla bisericii s-a aflat la postul său Petrache Nicolaie Poenaru, „căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii”, împreună cu „un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi, iar noi, ceştelalţi, am stat la staborii curţii”. Atacatorii nu se puteau apropia pentru că „aflaseră că în clopotniţa bisericii sânt trei înarmaţi, de unde putea să-i vatăme foarte rău şi ei să nu se poată apăra”.
Pe peretele din dreapta al bisericii se află portretele ctitorilor, Constantin Otetelişanu şi soţia acestuia, Maria Otetelişanu, iar în pronaos există patru icoane vechi pe lemn, în stil bizantin, de la 1825, donate de Iordache, Grigore şi Nicolae Otetelişanu.
Pe peretele din dreapta este pictat marele agă Grigore Otetelişanu şi soţia sa, Maria. Ctitorul restaurator are în mână un sul de hârtie desfăşurat cu următorul text: „Sfintele biserici privite pe de o parte ca locaş al lui Dumnezeu, unde trebuie să depunem rugăciunile noastre şi mulţumire pentru nenumăratele binefaceri, iar de altă parte ca şcoală morală a Sfintei Evanghelii, se cuvine a se înfrumuseţa şi ţine în cea mai bună stare şi cel mai de temei lucru este a avea preoţi bine învăţaţi, moralişti şi cu frica lui Dumnezeu, că numai cu exemplul lor pot trage din rătăciri ca nişte adevăraţi părinţi pe aceia cei…, iar alt fel se vor face călăuzele lor ai mai d’a dreptul la iad”.
În turnul clopotniţă se urcă din pronaos, printr-o nişă care dă la o scară de stejar situată în turnul de zid cu metereze, alipit faţadei de nord, circular în interior şi exterior. Turla se înaltă peste pronaos şi nu are deschidere în interiorul bisericii. Este axată, relativ înaltă şi sveltă.
Preoţii au fost multă vreme singurii ştiutori de carte din sat. Preotul sau dascălul era şi cel ce-i învăţa pe copii carte şi cântări bisericeşti, iar în secolul XIX mai ales, preoţii şi învăţătorii au devenit elemente importante prin care s-a încercat ridicarea satului românesc. Boierii Otetelişeni, ridicând şi întreţinând biserica atât ca biserică de curte cât şi ca biserică a satului, s-au preocupat mereu să aibă şi preoţi destoinici, bine învăţaţi „moralişti şi cu frica lui Dumnezeu, pentru ca biserica să poată fi cu adevărat „Şcoala morală a Sfintei Evanghelii”.
Încă de pe vremea urmaşilor lui Barbu Otetelişanu, clucerul Barbu şi vistierul Ioniţă, boierii s-au preocupat ca la ctitoria lor să slujească câte doi sau chiar trei preoţi, care să ţină slujba „întocmai precum Sfânta Scriptură a religii noastre o descrie ”. Prin testamentul din 1866, Grigore Otetelişanu se îngrijea ca la biserica din Beneşti să fie doi preoţi destoinici şi un cântăreţ care să ţină ambele strane cu cântări bisericeşti şi cărora să li se facă „ajutoarele ce vor merita după destoinicie şi bunele lor purtări”.
Dorind să aibă tot trei preoţi învățați la biserica sa, Grigore Otetelişanu ținea cu cheltuiala sa la studii la Craiova tineri aspiranți care aveau datoria de a învăţa la seminar „cele ce trebuie să ştie preotul dar şi la cântăreţul Tudorache de la Biserica maica Precista „de învaţă psaltichie” pentru ca la rândul lor să înveţe în sat pe alţi tineri.
