Albă și semeață, pierdută printre stejarii care îngrădesc aleea ce curge spre biserică, casa boierilor Otetelișeni își păstrează cu grijă istoriile, senină în amintirile din copilăria lui Petrache Poenaru, cel care avea să devină faimos în lume pentru meritul de a fi inventat stiloul, sau întunecată de zarva zilelor în care însuși Tudor Vladimirescu trecea pe aici, în bubuit de flinte și în ropotul zecilor de panduri călări, pentru a le tăia capetele jefuitorilor.
Cu și mai multă strictețe își păstrează acest conac secretele, mistere care i-au însuflețit pe mulți deși nimeni nu le-a dat vreodată de urmă. Legenda spune că în adâncuri, pe sub Conacul Otetelișanu, era cândva săpat un tunel secret, care, în acele vremuri tulburi, i-ar fi ajutat de nenumărate ori pe boieri să scape cu viață. Se mai spune că la acest tunel se ajungea din pivniță, că fugarii treceau printr-o ascunzătoare secretă și că apoi dispăreau pur și simplu, erau de negăsit, pentru ca mai târziu să iasă cu toții în beciul bisericii aflate chiar în poarta conacului.
Fie că aceasta ar fi doar o istorioară inventată de oamenii locului, fie că misteriosul tunel s-a astupat o dată cu trecerea anilor, cert este că mulți au căutat această trecătoare, iar ea a rămas până acum de negăsit. Rămân cele văzute și atât de dragi ochiului, clădirea înaltă, de la care pornește un drum șerpuit ce duce la o bisericuță ctitorită de vornicul Barbu. Otetelișanu, în anul 1746
A fost gândită ca biserică de curte, paradis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, avea și funcție de necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale, dar lăcașul a funcţionat şi ca biserică a satului. Dincolo de zidurile înalte, tronând pe o limbă ascuțită de pământ, Conacul Otetelișanu din Benești este o clădire fortificată, o casă întărită și apărată de ziduri, așa cum se cuvenea într-o vreme în care boierii aveau nevoie să se apere de jefuitori și de năvălitori, păstrând, totuși, liniștea și confortul locuinței sale, fie ea permanentă sau temporară.
Clădirea, de plan rectangular (11,85 11,98 m x 14,43), este construită din zidărie masivă de cărămidă, având la subsol grosimea de 80 cm, iar la parter – de 70 cm. Cărămida, bine arsă este îngustă, legată cu mortar de var obişnuit, cu rosturi mici. Zona are pământ foarte bun pentru confecţionarea cărămizilor, iar lemn de foc pentru ars se găsea din belşug, în timp ce varul era mai greu de procurat, așa că meşterii au făcut zidăria cu rosturi mai înguste.
Construcţia are meeterze pe toate laturile, dând apărătorillor posibilitatea de a trage în orice direcţie s-ar fi ivit atacul. Meterezele sunt simple orificii trapezoidale, deschise permanent, fără cerceveli, foarte strâmte în exterior şi largi în interior, atât cât să se introducă o armă de foc. Pentru ca puşca să poată face mişcări de oscilaţie orizontale şi verticale, partea interioară a meterezului se lărgeşte pentru a cuprinde în zona de bătaie o arie cât mai mare. Nu se știe cine a proiectat acest conac, dar din monografiile realizate de istorici, acesta a fost restaurat de arhitectul Iancu Atănăsescu.
Familia Otetelişanu a locuit în conac până la naţionalizare, după care în perioada comunistă semeața casă a devenit muzeu. După 1991, conacul a fost revendicat şi retrocedat moştenitorilor, iar în prezent moșia este administrată de Fundația “Domeniul Otetelișanu”, care a finalizat în anii trecuți completa restaurare a clădirii.
Casele de oaspeți din curtea conacului
Albă și semeață, pierdută printre stejarii care îngrădesc aleea ce curge spre biserică, casa boierilor Otetelișeni își păstrează cu grijă istoriile, senină în amintirile din copilăria lui Petrache Poenaru, cel care avea să devină faimos în lume pentru meritul de a fi inventat stiloul, sau întunecată de zarva zilelor în care însuși Tudor Vladimirescu trecea pe aici, în bubuit de flinte și în ropotul zecilor de panduri călări, pentru a le tăia capetele jefuitorilor. Cu și mai multă strictețe își păstrează acest conac secretele, mistere care i-au însuflețit pe mulți deși nimeni nu le-a dat vreodată de urmă. Legenda spune că în adâncuri, pe sub Conacul Otetelișanu, era cândva săpat un tunel secret, care, în acele vremuri tulburi, i-ar fi ajutat de nenumărate ori pe boieri să scape cu viață. Se mai spune că la acest tunel se ajungea din pivniță, că fugarii treceau printr-o ascunzătoare secretă și că apoi dispăreau pur și simplu, erau de negăsit, pentru ca mai târziu să iasă cu toții în beciul bisericii aflate chiar în poarta conacului. Fie că aceasta ar fi doar o istorioară inventată de oamenii locului, fie că misteriosul tunel s-a astupat o dată cu trecerea anilor, cert este că mulți au căutat această trecătoare, iar ea a rămas până acum de negăsit. Rămân cele văzute și atât de dragi ochiului, clădirea înaltă, de la care pornește un drum șerpuit ce duce la o bisericuță ctitorită de vornicul Barbu Otetelişanu, în anul 1746. A fost gândită ca biserică de curte, paradis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, avea și funcție de necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale, dar lăcașul a funcţionat şi ca biserică a satului. Dincolo de zidurile înalte, tronând pe o limbă ascuțită de pământ, Conacul Otetelișanu din Benești este o clădire fortificată, o casă întărită și apărată de ziduri, așa cum se cuvenea într-o vreme în care boierii aveau nevoie să se apere de jefuitori și de năvălitori, păstrând, totuși, liniștea și confortul locuinței sale, fie ea permanentă sau temporară.
Clădirea, de plan rectangular (11,85 11,98 m x 14,43), este construită din zidărie masivă de cărămidă, având la subsol grosimea de 80 cm, iar la parter – de 70 cm. Cărămida, bine arsă este îngustă, legată cu mortar de var obişnuit, cu rosturi mici. Zona are pământ foarte bun pentru confecţionarea cărămizilor, iar lemn de foc pentru ars se găsea din belşug, în timp ce varul era mai greu de procurat, așa că meşterii au făcut zidăria cu rosturi mai înguste. Construcţia are meeterze pe toate laturile, dând apărătorillor posibilitatea de a trage în orice direcţie s-ar fi ivit atacul. Meterezele sânt simple orificii trapezoidale, deschise permanent, fără cerceveli, foarte strâmte în exterior şi largi în interior, atât cât să se introducă o armă de foc. Pentru ca puşca să poată face mişcări de oscilaţie orizontale şi verticale, partea interioară a meterezului se lărgeşte pentru a cuprinde în zona de bătaie o arie cât mai mare. Nu se știe cine a proiectat acest conac, dar din monografiile realizate de istorici, acesta a fost restaurat de arhitectul Iancu Atănăsescu.
Familia Otetelişanu a locuit în conac până la naţionalizare, după care în perioada comunistă semeața casă a devenit muzeu. După 1991, conacul a fost revendicat şi retrocedat moştenitorilor, iar în prezent moșia este administrată de Fundația “Domeniul Otetelișanu”, care a finalizat în anii trecuți completa restaurare a clădirii.
