Povesti de altadata

În casa Otetelișenilor s-a dezvoltat opereta română și teatrul de comedie

Pinterest
Ulița cea Mare/Foto: Fundația Calea Victoriei

Ulița cea Mare/Foto; Fundațua Calea Victoriei

Puțini știu astăzi că sub Palatul Telefoanelor din București se ascunde o legendă. O poveste care începe, undeva, prin secolul al XVIII-lea, pe când Capitala se afla încă sub o puternică influență orientală, pe când Ulița cea Mare abia devenea Lipscaniul de acum și pe când prin oraș tocmai răsăreau fundațiile monumentelor de astăzi, cum ar fi biserica Cretzulescu sau biserica Stavropoleos.

În vremea aceea, boierul oltean Iancu Otetelișanu şi-a cumpărat o bucată de pământ în centrul Bucureștilor, aproape de Teatrul Național, unde și-a construit o casă cochetă, respectând întocmai moda pariziană. Această casă, devenită un minunat punct de întâlnire pentru protipendada bucureșteană, a fost locul în care și-a prins aripile opereta românească, teatrul de revistă și, mai apoi, teatrul românesc de comedie. După moartea soților Otetelișanu, casa a rămas, prin testamentul făcut de Iancu, Academiei Române, care a închiriat-o unor antreprenori. Iar aceștia o transformă într-un restaurant cochet cu terasă în față, cu biliard în interior şi sală de concerte.

Intrată în conștiința bucureștenilor cu numele de Terasa Otetelișanu, casa cu grădină din buricul Bucureștiului devine, pe la sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea, un adevărat loc de pelerinaj pentru mulți scriitori, artiști plastici şi actori. 
Parfumata legendă a reședinței Otetelișanu, o dată cu râsetele spectatorilor și  cu replicile actorilor, aveau să amuțească pentru totdeauna în anul 1931, când casa şi grădina purtând numele boierului oltean au dispărut sub lovitura târnăcoapelor, pentru ca în locul lor să se înalțe Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care zeci de ani au umplut parcul rămân doar o amintire, pe care acum o recuperăm din câteva rânduri scrise în cărțile memorialiștilor.

Un bal de la 1880

Un bal de la 1880

Iancu a fost, de bună seamă, cel mai semeț dintre Otetelișeni, iar povestea lui fascinează, în măsura în care de numele lui se leagă amintirile unei strălucitoare boeme aristrocratice a Micului Paris, istoriile ultimului guvern al lui Cuza sau bucuria primelor piese de teatru montate în limba română, la pe atunci proaspăt inauguratul Teatru Național din București.

Viața lui Iancu Otetelișanu este ea însăși o poveste. Vom spune, pe scurt, că s-a născut în 1795, s-a numărat, ca și Grigore Otetelișanu, printre susținătorii Societății Filarmonice, că în 1845 a preluat direcția Teatrului Național din București, fiind preocupat de reprezentarea pieselor scrise în românește.

A îndeplinit funcția de președinte al Sfatului orãșenesc al Capitalei, a fost vornic de poliție și ministru în ultimul guvern din domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Nu în ultimul rând, Ioan Otetelișanu a adunat o mare avere prin arendarea „otcupului sării”, iar prin căsătoriile sale cu Elena Câmpineanu și apoi cu Elena Filipescu, s-a înrudit cu două din cele mai renumite familii din Țara Româneascã.

Ce bucurie pe protipendada Capitalei când casa lui Iancu a devenit deschisă pentru oaspeți! Reședința a devenit faimoasă în epocă, dat fiind că Elena, cea de-a doua soţie a lui Otetelişanu, organiza aici numeroase baluri şi serate, dând strălucire și importanță locului.

Se găsise, deci, căminul ideal unde femeile puteau să-şi etaleze toaletele elegante, iar bărbaţii să facă politică. În spatele casei se afla o grădină străjuită de platani, tei şi castani, la adăpostul cărora, de pe o scenă construită cu dichis, zburau în văzduh acordurile muzicii lui Strauss, Offenbach, Kalman sau Lehár.

Nu în ultimul rând, doamnele vremii aveau și un nesperat prilej de bârfă și comentarii, ținând seama că, în ciuda moralei vremii, chiar şi după a doua căsătorie a lui Iancu Otetelişanu, în casa de pe Calea Victoriei a continuat să locuiască şi prima soţie a acestuia. Cea dintâi șiție, Safta Oteteleşeanu, născută Câmpineanu, ne spune Gheorghe Crutzescu în lucrarea “Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”, „în fiecare zi de la Dumnezeu venea să-l vază, vedea de casa lui, de lucrurile lui şi îl îngrijea dacă era bolnav…, căci Safta şi cu Elena se împăcaseră în faţa Icoanei Maicii Preciste, la Sărindar, şi de atunci au trăit în prietenie şi întru dragostea lor pentru acelaşi bărbat“.

Gurile rele nu bârfeau doar situația boierilor, ci și însăși grădina, dar vorbele lor nu au fost un impediment în glorioasa ascensiune a acestui loc. Se spunea că plantația parcului era periculoasă sănătății și că, o dată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techirghiol, pentru că reumatismul era, oricum, sigur…

Teatrul Național din București la sfârșitul anilor 1800

Teatrul Național din București la sfârșitul anilor 1800

Se mai spunea că este atâta igrasie şi frig în parcul Otetelișanu, încât antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se află astăzi Teatrul de Estradă) nici măcar nu avea nevoie să cumpere gheață vara. Lega sticlele de vin cu sfoară, le lăsa jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate“ („Evocări“, 1964). Cu toate acestea, eleganța și șarmul casei a atras lumea ca un magnet.

Chiar la începutul secolului al XIX-lea, pentru negustori era o adevărată modă să deschidă un local cu grădină, și era cu atât mai bine ca grădina să fie înzestrată cu scenă de teatru. Așa se face că grădina reședinței boierilor Otetelișeni a fost închiriată, începând din anul 1903, de un anume Mitică Georgescu, un negustor care până atunci ținuse o grădină restaurant pe strada Câmpineanu, foarte aproape de Teatrul Naţional, și care acum voia să-și păstreze afacerea într-o zonă cu aerul mirosind a parfumuri scumpe aduse tocmai din Marele Paris.

Noul antreprenor a tăiat câțiva copaci din curtea Otetelișenilor, ca să facă loc unei scene mari, cu cabine pentru actori, cu decoruri şi cortină, apoi a construit loji și a aşezat mese şi scaune în faţa scenei. Din păcate deschiderea stagiunii a fost compromisă de două eșecuri. Mai întâi publicul a fost dezamăgit de un fals cântăreţ, un individ care pretinsese că este celebrul şansonetist Paul Dalmed, iar mai apoi o trupă care promitea „Traviata“ de Verdi, a produs la rândul ei dezamăgire patronilor şi spectatorilor, în măsura în care niciun interpret nu‑şi învăţase partitura.

Mitică Georgescu, care trebuia să arate, totuși, Bucureștiului, importanța grădinii sale, l-a rugat pe actorul Nicolae Niculescu-Buzău să alcătuiască o trupă de operetă şi de comedie. Din fericire Niculescu-Buzău s-a achitat cu succes de sarcină şi a încropit repede un ansamblu artistic de 50 de persoane, actori, cântăreţi, balerini, artiști, care rămân angajați până la finalul stagiunii, reușind să ducă numele Grădinii Otetelişanu în conştiinţa colectivă a unei Capitale care adora răcoarea dată de copacii din grădină, iubea spectacolele pline de farmec şi veselie și era dispusă să țină minte servirea ireproşabilă de la mese.

Primele spectacole de operetă s-au jucat în Grădina Otetelișenilor

Frumoasa Teatrului Național, dra Marie Filotti

Frumoasa Teatrului Național, dra Marie Filotti

Dintr-un extraordinar documentar semnat de jurnalistul Vera Molea pentru revista Historia, aflăm că spectacolul de operetă, un gen nu foarte digerat pentru început în Micul Paris, s-a impus, începând din 1904, tot în Grădina Otetelișenilor, avându-l drept promotor pe tenorul Constantin Grigoriu.

“Opereta s-a impus greu în arta românească. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teatrul de operetă era prezentat numai de trupe străine. Câţiva artişti români încercaseră să creeze trupe de operetă autohtone, dar strădaniile lor fuseseră zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucureşti, opereta nu şi‑a putut face loc până când nu şi-a găsit un sediu şi un om care să o promoveze cu adevărat. Şi aceasta se petrece abia în 1904, când Constantin Grigoriu închiriază Grădina Otetelişanu de la antreprenorul Mihail Stere.

Tenor de operă şi operetă, profesor de muzică, autorul comediei „Don Vagmistru“, Grigoriu pune bazele primei trupe profesioniste de operetă de la Bucureşti. Cererea lui Grigoriu pentru aprobarea deschiderii stagiunii de vară în Parcul Otetelişanu datează din 20 aprilie 1904.

Iată cum suna solicitarea trimisă Direcţiei Generale a Teatrelor: „Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luând pe a mea seamă conducerea unei trupe de operă, operetă şi comedie, formată din elemente româneşti, spre a da reprezentaţiuni în Parcul zis Otetelişeanu precum şi în alte săli şi grădini de spectacol din capitală şi provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent; cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagină şi în afară de aceste piese mă voi servi şi de vechiul repertoriu deja jucat în capitală de trupele de operă şi operetă. Pentru care vă rog respectuos a mi se da cuvenita autorizaţie spre a mă servi la trebuinţă. Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88“.

Trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy

Trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy

Cu toate greutăţile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena Grădinii de vară Otetelişanu răsună vocile lui Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu-Buzău, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Ana Grand, în opereta „Prinţesa de Canari“ de Lecocq. Frumos montat, cu decoruri şi costume de epocă, spectacolul a fost, însă, criticat, din pricina şarjelor la care interpreţii apelau prea des şi din pricina textului considerat a fi plin de vorbe prea puțin inspirate: „Eu sunt generalul Bombardos! / Du-te la dracu de scârbos! / Eu sunt generalul Pataquès / Vedea-te-aş sus pe meterez!“. După două reprezentaţii, spectacolul a fost retras de pe afiş.

Şi piatra de temelie a Companiei lirice Grigoriu se pune cu prilejul celei de-a doua premiere: „Vânt de primăvară“ de Joseph Strauss. Constantin Grigoriu impusese artiştilor un program strict: repetiţiile începeau la ora 9.00 dimineaţa şi ţineau până la ora 13.00. Se lua apoi o pauză până la ora 15.00, după care din nou repetiţii până spre seară. Vrând să fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul şi pleca ultimul.

Urmărea întotdeauna repetiţiile din stânga scenei pentru a observa cât mai bine jocul şi interpretarea artiştilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul creării spectacolelor, renunţase să mai joace în ele, cu o singură excepţie: atunci când s-a montat „Voievodul ţiganilor“ de Johann Strauss. Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Artiştii trupei se pregătesc să plece fiecare pe drumul lui: unii, în lungi turnee prin ţară, alţii, la Teatrul Naţional.

Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi

Tânărul tenor Nicolae Leonard, una dintre vedeie Trupei Grigoriu

Tânărul tenor Nicolae Leonard, una dintre vedeie Trupei Grigoriu

tânărul tenor Nicolae Leonard . Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg. Traducerea era făcută de regizorul Paul Gusty, care introdusese şi nişte cuplete atractive, în ton cu realităţile vremii. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pildă, interpretarea cupletului „Eu sunt maiorul Mura“, de către comicul Niculescu-Buzău.

Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucureşti. La acea vreme putea fi văzut, fie plimbându-se de-a lungul şi de-a latul Căii Victoriei, fie la Capşa, un ofiţer. Portocală se numea. Acesta devenise un personaj pitoresc al Capitalei din cauza ţinutei sale „deochiate“. Purta monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, cravaşă în mână şi mănuşi albe. Aşa că atunci când Niculescu-Buzău apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului Portocală, publicul e în delir.

Minute în şir, Niculescu-Buzău nu poate rosti un cuvânt din pricina hohotelor de râs. După cum povesteşte însuşi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atât de antrenantă, încât cupletul a devenit „şlagărul“ bucureştenilor.

Iată cum suna cupletul: „Eu sunt maiorul Mura-Mura,/ Priviţi-mă cum natura mi-a înzestrat făptura./ Din cap până-n picioare, cioare, cioare,/ În veşnica-mi splendoare… eu cresc ca o floare“.
 În vara următoare, când să se reunească trupa pentru o nouă stagiune plină de succese, cade însă bomba: trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy, nu se mai întorc la Otetelişanu şi se duc să joace la Grădina Blanduziei.

În 1907, însă, revin la casa şi grădina de pe Calea Victoriei.
Şi, pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu le propune în 1909 lui Leonard, Ciucurette şi Maximilian să facă parte din asociaţie, cu drepturi şi datorii egale în cadrul companiei. Astfel, ansamblul artistic de la Grădina Otetelişanu devine un adevărat teatru profesionist de operetă. În lipsa unei subvenţii din partea statului, în lipsa unui sediu permanent în lunile friguroase, artiştii trupei sunt nevoiţi să onoreze însă şi alte angajamente şi să joace la foc continuu, fără pauze, până la epuizare. Noua asociaţie joacă, astfel, din toamnă până în primăvară fie în turnee prin ţară, fie la Teatrul Liric din Piaţa Valter Mărăcineanu, pentru a reveni apoi în lunile de vară la Otetelişanu”.

Actrițele Elena Leonard și Florica Florescu

Actrițele Elena Leonard și Florica Florescu

Acorduri de operetă, trompete de război

Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Otetelişanu a rămas sediul de vară al Companiei Grigoriu, iar ansamblul a reușit să impună opereta, timp de câţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti.

După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăvește, iar la puțin timp, în 1913, moare. Trupa nu se destramă însă şi continuă să joace pe scena de la Otetelişanu în timpul verii, iarna făcând turnee sau jucând la Teatrul Liric.

În vara lui 1916, în luna august, pe când vocile lui Leonard şi Jeny Metaxa-Doro răsunau în spectacolul „Paradisul“, Bucureştiul e invadat de zgomotul trompetelor care anunţă intrarea României în război. Iar grădinilor de vară li se interzice prezentarea de spectacole.

Din vara lui 1917 spectacolele din grădini sunt din nou prezente în peisajul bucureştean. La Grădina Otetelişanu revine Compania Grigoriu, care va juca aici până la destrămarea ei, în 1922. Numai că opereta începe să intre în declin, iar locul ei e luat de spectacolele de revistă.

Astfel, în ton cu vremurile şi cu gusturile, din vara lui 1926, scena Grădinii Otetelişanu începe să găzduiască trupe de revistă şi de comedie. Compania de Revistă Spiriduș, condusă de Nicușor Constantinescu, Aurel Ion Maican, Nicu Kanner și Ion Anestin, prezintă toată vara lui 1926 două spectacole de revistă. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se luptă, însă, să supraviețuiască.

Într-un interviu acordat revistei „Teatrul“ în 1964, Nicuşor Constantinescu îşi aminteşte condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea la Otetelişanu: „Dar iată-mă la 20 de ani, director: împreună cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleşeanu. Cu actori mulţi şi buni: Vraca, Calboreanu, Timică, Silvia Dumitrescu… toţi asociaţi «la parte». Greu. Mergea greu… aveam şi reclame în reviste: se desfunda o sticlă de şampanie şi fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seară. Şi, ce e mai important, o scenetă satiriza politica de «pertractări» a unui partid istoric de guvernământ. Toată conducerea partidului era înfățișată la o ședință interminabilă, în fața a două tăvi cu plăcintă: «din care luăm, cu brânză sau cu carne?»… Plăcinta era furnizată de cunoscutul Follas… Dar, la repezeală, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, şi acesta nu ne-a mai trimis plăcinta. «Scoateţi scena şi vă dau plăcinta…», ne-a trimis vorbă plăcintarul. Şi n-am cedat. Conştiinţele noastre tinere au rămas intransigente. Şi, în continuare, după spectacol, împreună cu Ion Aurel Maican, mâncam numai covrigi cu… şampanie“ (Al. Popovici, „Cu Nicuşor Constantinescu despre el şi despre alţii“).

Sfârșitul poveștii

În 1930, alte schimbări: Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin deschide o întreagă stagiune de vară la Otetelişanu. Şi grădina migrează cu totul înspre teatrul dramatic. În vara lui 1930 se joacă, de pildă, comediile „Înapoi la şcoală“ de André Birabeau, „Familia Bliss“ de Noel Coward, „Niculescu Rasputin“ de Vlădoianu şi Kiriţescu, „Mugurul“ de Georges Feydeau.

Din păcate, însă, frumoasa grădină Otetelişanu avea să se mai bucure de râsetele spectatorilor şi de replicile actorilor doar o vară.

În 1931, casa şi grădina purtând numele boierului oltean care cumpărase locul dispar sub lovitura târnăcoapelor, pentru ca să se înalţe în locul lor Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care umpleau parcul rămân doar o amintire, câteva rânduri în cărţile memorialiştilor.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gradina-otetelisanu-hohote-ras-tarnacoape

PRESS REPORT

Facebook