Familia Otetelisanu

Conu’ Iancu Otetelișanu a sprijinit primele trupe de teatru care jucau în limba română

Pinterest

Ilustratie

Într-o vreme a marilor schimbări și a căutărilor privind identitatea națională, domnitorul Gheorghe Bibescu poruncea, prin afiș domnesc, ca Departamentul din Lăuntru să-i dea vornicului Ioan Oteteleşanu 150 de galbeni pentru încurajarea unei trupe de teatru care-și asumase pe atunci insolita misiune de a reprezenta, în premieră absolută, bucăţi de piese scrise în limba naţională.

Așa se face că, într-o Capitală care experimenta pentru prima dată cultura în limba română, și într-un Teatru Național care abia atunci își găsea calea, s-au auzit aplauze pentru spectacole de succes precum „Cuconu Iorgu de la Sadagura” de V. Alexandri, „O bună educaţie” de C. Bălăcescu și „Dezertorul sau sluga isteaţă” de C. Caragiale.

La vremea în care aceste fapte îi sporeau prestigiul, vornicul Ioan Otetelișanu era deja celebru în București, unde se impusese prin gloria căpătată în Oltenia natală. Boierul, care organiza cândva cele mai fastuase baluri de la București și care reușea să scandalizeze lumea fină cu cele două neveste care locuiau în casa lui, faimosul Iancu Otetelișanu, probabil figura cea mai proeminentă din familia Otetelișenilor, s-a născut la Craiova, în anul 1796.

Teatrul Național București în 1856

Teatrul Național București în 1856

Destul de devreme, în 1825, Iancu ajunge stolnic și, patru ani mai târziu, vel stolnic, căminar, vornic, iar în 1852 devine mare logofăt la Craiova. În anul 1829, la vârsta de 32 de ani, Iancu încă mai locuia la Craiova, unde avea o avere considerabilă, cu hectare întregi de vii, ţigani, case în Craiova, „dar nedeosebit de casa părintească”.

Averea lui a devenit încă și mai mare pentru că era arendaș al salinelor. S-a mutat la Bucureşti, unde a devenit deputat în Adunarea Obştească, după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic. A devenit rapid unul dintre apropiații domnitorului Gheorghe Bibescu, care avea suficientă încredere în boierul venit de la Craiova încât să-l însărcineze cu misiuni diplomatice.

În anul 1844, de pildă, Bibescu l-a trimis pe Iancu Otetelișanu în Serbia, la prinţul Caragheorghevici, cu o scrisoare și să prezinte „dorinţa de bună vecinătate”. Pentru merite deosebite, Iancu Otetelișanu a fost ales președinte al Sfatului Orăşenesc al Capitalei între 1845 și 1848, funcție pe care avea să o piardă în timpul revoluției de la 1848, când a fost înlocuit cu Cezar Boliac, motiv pentru care Iancu a emigrat la Braşov.

Domnitorul nu l-a pierdut din grații, însă, iar la propunerea lui, Iancu a fost decorat de sultan cu ordinul Nişan Iftihar. Până la 1848, influiențat și de cumnatul său Ion Câmpineanu, Iancu Otetelișanu a fost membru al unor societăți culturale. În 1833 I.N. Rădulescu, Ion Câmpineanu și C. Aristia au fondat Societatea Filarmonică, care a militat pentru cultivarea literaturii dramatice în limba română şi pentru înfiinţarea Teatrului Naţional.

În 1845, Ioan Otetelișanu a primit și direcția Teatrului Național. În această calitate, a încurajat realizarea unui reportoriu original în limba română, susţinând trupa întemeiată de Costache Caragiale. Prin afiş domnesc, Gheorghe Bibescu poruncea Departamentului din Lăuntru să-i dea vornicului Ioan Oteteleşanu 150 de galbeni pentru încurajarea trupei care reprezintă bucăţi scrise în limba naţională.

Bucuresti

S-au jucat cu succes piese precum: „Cuconu Iorgu de la Sadagura” de V. Alexandri, „O bună educaţie” de C. Bălăcescu, „Dezertorul sau sluga isteaţă” de C. Caragiale. După înfrângerea revoluţiei de la 1848, Iancu Otetelișanu a fost un apropiat al domnitorului Barbu Știrbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, a devenit tot mai conservator devenind un pilon al conservatorilor şi austrofil.

A ocupat funcţii importante fiind din nou vornic de poliţie, iar în 1850, Ştirbei l-a numit şef al Controlului în locul lui Ion Câmpineanu. Mai apoi, Iancu a fost ridicat la rangul de logofăt al credinţei „pentru deosebitele funcţii publice ce cu destoinicie a îndeplinit.

După izbucnirea războiului Crimeii (1853 – 1856) şi după retragerea trupelor rusești, sultanul l-a numit comisar pentru principatele române pe Derviş Paşa, care avea misiunea de a restabili ordinea.

Noul comisar a numit un consiliu administrativ provizoriu, care a condus vremelnic ţara, până la revenirea în domnie a lui Barbu Ştirbei şi care a fost format din 7 persoane: banul Constantin Cantacuzino, marele vornic Constantin Herescu, marele vornic Ioan Filipescu, logofătul Ioan Slătineanu, logofătul Ioan Otetelişanu, logofătul Ioan Al. Filipescu şi clucerul Ioan Cantacuzino.

Dimitrie Ghica

Dimitrie Ghica

Pentru serviciile aduse Austriei, ale cărei trupe de ocupaţie s-au aflat în principate până în 1857, Ion Otetelişanu a fost decorat, împreună cu mai mulţi mari boieri, printre care Emil Băleanu, Scarlat Ghica şi Dimitrie Ghica. Cu un asemenea palmares, Iancu Otetelișanu a fost ales, în septembrie 1857, la judeţul Vâlcea, ca deputat în Divanul ad-hoc.

În august 1858, puterile garante au încheiat Convenţia de la Paris, noua Constituţie care înlătura regimul regulamentar. Potrivit noilor prevederi electorale, Iancu Otetelişanu a fost singurul pe lista alegătorilor direcţi din judeţul Vâlcea (cu un venit peste 1000 de galbeni). Deşi considerat partizan al foştilor domnitori Gheorghe Bibescu și Ştirbei, Iancu Otetelişanu a candidat la tronul Ţării Româneşti, evident fără a avea prea mari şanse. A fost ales deputat, însă, şi după înfăptuirea Unirii, apoi a făcut parte din ultimul guvern al lui Cuza.

Din anul 1832, Ioan Otetelişanu a fost stăpânul moşiei Otetelişu, împreună cu fratele său Costache. De fapt, până în anul 1852 de moşie s-a ocupat fratele său care stătea mai mult la Craiova. Moşia a fost arendată (în 1840 arendașul era Hristea Gheorghiu) sau avea îngrijitor, epistat (în 1846, 1848 Tudorache Liravetu, în 1848 N. Diculescu).

În anul 1850, Iancu Otetelişanu s-a îndrăgostit nebunește, uitând că era însurat de mai bine de zece ani. Complet sedus, a divorţat de Săftica Câmpineanu, sora lui Ion Câmpineanu, cu care se căsătorise înainte de 1840. S-a căsătorit imediat cu Elena Filipescu, fiica marelui logofăt Ioan Filipescu, care la vremea aceea avea 32 de ani. Motivul oficial al despărţirii de prima soție a fost dorinţa lui de a avea copii.

Binevoitoare, Săftica, atunci în vârstă de 58 de ani, se pare că l-a îndemnat să se recăsătorească, ceea ce a făcut lucrurile ușoare. Cei doi au rămas prieteni, Iancu i-a dat fostei neveste moşia Otetelişu „să-i ia venitul pe câtă vreme Dumnezeu îi va dărui viaţă”.

La Otetelişu, Săftica şedea primăvara şi vara, iar în restul anului – ceea ce a scandalizat morala vremii – chiar în casa fostului ei soț, la București. Săftica a murit la 4 mai 1876. Despre cea de-a doua soție a boierului, Elena Otetelişanu, se știe că a dus o viaţă mondenă intensă. Constantin Bacalbaşa scria că era „una din cele mai mari cucoane ale vremii… o mecenă, o femeie foarte primitoare şi cu foarte mare autoritate şi influenţă în societatea bucureşteană”.

Un bal de la 1880

Un bal de la 1880

„Recepţiile, balurile şi prânzurile Oteteleşencei la care defila tot Bucureştiul” erau vestite… Salonul Oteteleşanu te consacra. Spre a fi cineva în lumea de sus trebuia să treci prin acest salon şi pe sub autoritatea acestui matronagiu.

Aici se lansau fetele în lume, aici se lansau tinerii, aici se lansau tinerii, aici se înnodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale căsătorii, aici se hotărau şi multe combinaţii politice”.

Salonul Otetelişanu era frecventat de elita bucureşteană, de „tot ce avea un nume sau o situaţie în politică, în magistratură, în barou, în armată, în diplomaţie, în finanţe, în literatură. Tot aici, ca şi la Măgurele, unul dintre oaspeții de seamă a fost Mihai Eminescu.

Castelul familiei Otetelișanu de la Măgurele, lângă Bucureşti, carea avea 18 camere, parc, lac și sere, a primit oaspeți încă și mai importanți, pe fostul domnitor Ştirbei și apoi, în două rânduri, pe domnitorul Carol, care a venit însoţit odată de fratele său Leopold şi altă dată de principesa Elisabeta şi de mama acesteia.

Prin cel de-al doilea testament al său din 19 martie 1876, Ion Otetelişanu a lăsat uzufructul averii sale celei de-a doua soții, Elena. După moartea ei, întreaga avere trebuia să servească la înfiinţarea unui „institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi educaţie de bune mume  de familie, fără pretenţii sau lux” şi la constituirea pentru fiecare a unei zestre de 200 de galbeni.

Iancu Otetelișanu a murit la 8 mai 1876, o zi de mare doliu pentru societatea înaltă bucureşteană. Marele boier a fost mormântat la cimitirul Belu. Testamentul său a fost atacat în justiţie de moştenitori, dar tribunalul Ilfov a respins acţiunea, la 8 mai 1889.

Sentinţa a fost confirmată ca definitivă de Curtea de Casaţie, la 2 martie 1892. La 19 aprilie 1893, Ioan Kalinderu, legătorul testamentar, a donat această avere Academiei Române. La 25 iunie 1893 Academia a format comisia care s-a ocupat cu organizarea institutului din: I. Kalinderu, D.A. Sturza, V.A. Urechia şi I. Negruzii. Directorul fondator al acestui institut a fost Ioan Slavici. Moşia Otetelişu a devenit astfel proprietate a Academiei Române, care a exploatat-o prin arendare.

PRESS REPORT

Facebook